Nu trebuie să fii cine știe ce mare înțelept ca să explici de ce această deformare a apărut în capacitatea noastră de a anticipa. Este nevoie de un biolog evoluționist sau, doar pentru asta, doar de cineva care dorește să stea un pic pe gânduri pentru a vedea cum funcționează evoluția.
Este conceptul logic fundamental. Suntem „proiectați“ de selecția naturală să facem anumite lucruri care i-au ajutat pe strămoșii noștri să-și transmită genele în generația următoare – lucruri precum mâncatul, sexul, câștigarea respectului celorlalți și întrecerea rivalilor. Am pus între ghilimele „proiectați“ pentru că, încă o dată, selecția naturală nu este un designer conștient, inteligent, ci un proces inconștient. Cu toate acestea, selecția naturală crează organisme care arată ca și cum ar fi produsul unui designer conștient care insistă să le ajute să-și răspândească eficient genele. Așa că, o luăm ca pe un experiment emntal, este legitim să te gândești la selecția naturală ca la un „designer“ și să te arunci la picioarele ei și să o întrebi: dacă ai proiecta organismele să fie bune și să-și răspândească genele, cum le-ai convinge să urmărească scopurile necesare acestui obiectiv? Cu alte cuvinte, considerând că mâncatul, sexul, impresionarea semenilor și înfrângerea rivalilor i-a ajutat pe strîmoși să-și răspândească genele, cum anume le-ai proiecta creierul ca să-i convingi să-și urmăreacă obiectivele? Presupun că doar trei principii de bază ar avea sens:

  1. Atingerea obiectivelor trebuie să ofere plăcere, deoarece animalele, ca și oamenii, tind să facă lucruri care le oferă plăcere.
  2. Plăcerea nu trebuie să dureze la nesfârșit. La urma-urmei, dacă plăcerea nu se estompează, nu o să o mai căutăm din nou. Prima noastră masă ar fi și ultima, pentru că foamea nu va mai apărea. La fel cu sexul: un singur contact, apoi o viață întreagă de zăcut în plăcerea extazului. Nu ar fi o cale de a-ți transmite genele către generațiile următoare!
  3. Creierul animalului trebuie să se concentreze mai ales asupra primului punct, acela conform căruia plăcerea va însoți atingerea obiectivului, decât asupra celui de-al doilea, conform căruia plăcerea va dispărea la scurt timp. La urma-urmei, dacă te concentrezi pe prima vei urmări neobosit să obții mâncarea, sexul și statutul social, în timp ce, dacă te concentrezi pe a doua, vei începe să simți îndoiala. Ai putea, de exemplu, să începi să te gândești dacă merită să urmărești atât de ferm plăcerea dacă plăcerea va dispărea rapid după ce o obții și te va lăsa înfometat după și mai multă. Înainte de a o ști, te vei fi plictisit și-ți vei fi dorit să nu fi terminat filozofia.

Dacă pui împreună aceste trei principii de design, obții o explicație plauzibilă a condiției umane așa cum a diagnosticat-o Buddha. Da, așa cum spune el, plăcerea dispare și, da, ne lasă lipsiți de satisfacție. Iar motivul este acela că plăcerea este proiectată de selecția naturală să se evapore pentru ca lipsa de satisfacție ce urmează să ne determine să alergăm după și mai multă plăcere. Selecția naturală nu „vrea“ să fim fericiți, „vrea“ doar să fim productivi, într-un accept mai restrâns al productivității. Și modul de a ne face mai productivi este acela de a ne face să anticipăm plăcerea, iar plăcerea în sine să nu dureze prea mult.
Cercetătorii pot urmări cum se desfășoară lucrurile la nivel biochimic observând dopamina, un neurotransmițător corelat cu plăcerea și cu anticiparea plăcerii. Într-un studiu fundamental, au monitorizat la maimuțe neuronii generatori de dopamină în timp ce li se picura un suc dulce pe limbă. În mod previzibil, dopamina era eliberată imediat ce sucul atingea limba. Pe urmă maimuțele au fost dresate să aștepte picătura de suc după ce se stingea lumina. Așa cum descrie experimentul, din ce în ce mai multă dopamină apărea când se stingea lumina și din ce în ce mai puțină după ce sucul ajungea pe limbă.
Nu avem de unde să știm cum este să fii una din acele maimuțe, dar se pare că, odată cu trecerea timpului, anticiparea plăcerii ce urma să apară de la sucul dulce însemna mai mult decât plăcerea în sine generată de sucul dulce. Pentru a traduce presupunerea în limbajul obișnuit:
Dacă te întâlnești cu un nou fel de a obține plăcerea – da, să spunem, ai trăit o viață întreagă fără să fi mâncat o gogoașă pudrată cu zahăr și cumva ajungi lângă una și ești îndemnat să încerci – vei obține o explozie de dopamină după ce simți gustul ei. Dar mai târziu, după ce ești un consumator constant de gogoși pudrate cu zahăr, partea leului din secreția de dopamină apare de fapt înainte de a mușca din gogoașă, în timp ce te uiți lung la ea. Cantitatea ce apare după mușcătură este mult mai mică decât aceea apărută după acea primă uluitoare mușcătură dintr-o gogoașă pudrată cu zahăr. Explozia de dopamină de dinainte de mușcătură este promisiunea că ceea ce obții promite mai mult, iar explozia de dopamină de după este, într-un fel, încălcarea promisiunii sau, cel puțin, un fel de recunoaștere biochimică că s-a promis cumva prea mult. În sensul acceptării promisiunii – anticipata plăcere mult mai mare decât aceea oferită de consumul în sine – ai fost, dacă nu amăgit, în sensul dur al termenului, cel puțin indus în eroare.
Într-un fel, o cruzime – dar la ce te aștepți din partea selecției naturale? Munca ei este să construiască mașinării care răspândesc genele, iar dacă asta presupune să programezi câteva iluzii, atunci de iluzii o să ai parte.

Fragment din:
Robert Wright
De ce budismul este adevărat Știința și filozofia meditației și iluminării
În curs de apariție la Editura Litera

Photo by Mattia Faloretti on Unsplash

Vlad PopescuBlogbudism,evolutie_spiritualaNu trebuie să fii cine știe ce mare înțelept ca să explici de ce această deformare a apărut în capacitatea noastră de a anticipa. Este nevoie de un biolog evoluționist sau, doar pentru asta, doar de cineva care dorește să stea un pic pe gânduri pentru a vedea cum...Artele meditației, cărțile meditației