Camino de Santiago, de Monica Saulea
Țin minte și acum cât de rău mă dureau picioarele, cum mă bătea soarele în cap și mă gândeam că sunt oameni care tocmai dau bani pe bilete ca să viziteze bucățile astea de piatră antică. „Când mă întorc în țară, o să stau numai în pat!“ Huh, ce plan frumos, păcat că uitasem că am facturi de plătit.
Andreea era în spate, ea fiind adepta mersului încet, dar constant, spre deosebire de mine, care alerg câțiva metri ca să leșin imediat într-un șanț. Mă gândeam cu groază ce aș face dacă ar leșina de la soare și ar trebui să o ajut. Aș fi putut? (Andreea, sari rândul ăsta: eu cred că nu.)
Odată ajunse la cazare, tonomatul cu bere de 1 euro mi-a salvat pielea, singura problemă fiind faptul că aveam de coborât vreo 10 trepte ca să ajung la el. Cine a zis că viciile vor fi simple vreodată?
Spre finalul serii mi-a sărit somnul și am mers să-mi aștern puțin gândurile. Deși corpul meu era distrus și de abia puteam să mă mișc, suferința cea mai mare era cea psihică. Nu știu ce s-a întâmplat în seara respectivă, dar mă simțeam ca și cum cineva a deschis cutia Pandorei a sufletului meu și a lăsat totul să iasă afară.
Ca să înțelegeți ce vreau să zic, iată un extract din ce am scris atunci:
Mulți oameni m-au întrebat dacă m-am antrenat pentru Camino. Dacă am testat bocancii, dacă am mers destui km, dacă am făcut sport.
Nimeni nu m-a întrebat dacă m-am pregătit psihic pentru Camino.
Ziceam că simt că acest drum va fi moartea mea, dar nu m-am gândit niciodată cât de dureros este să mori.
Azi am văzut o tipă care scria într-o agenda și plângea, în camera comună din albergue.
Mă întreb dacă până la final o să învăț și eu să plâng în public.
De când am început să mă gândesc regândesc la moarte? M-am oprit vreodată?
De ce suntem aici? Lasă de ce suntem, de ce sunt aici? Ce caut? Ce am de făcut?
Dacă aș primi răspunsul, aș putea să îl respect?
Care este cel mai bun mod în care să dau înapoi tot ce am primit?
Nu vreau să mor. Nu vreau să dau ce-i al meu.
O să fiu iubită vreodată?
Spuneți sincer acum, mai vreți să mergeți pe Camino?
Și da, până la urmă, am învățat să plâng în public. E la fel că plânsul în privat, doar că mai penibil.
Tot legat de intrarea din jurnal (pe care probabil c-o să regret curând că am expus-o public) am avut o discuție cu un pelerin pe nume Mark, care m-a abordat în apropierea Pamplonei. Mark era un suedez la vreo 60 de ani, care după ce a făcut mulți bani la viața lui, i-a murit soția și i-au plecat copiii de acasă, a ales să o dea pe spirituale – și o dădea bine.
Discutam cu el despre faptul că imaginea pe care ne-o creăm despre noi este unul dintre cele mai puternice lucruri pe care le protejăm de-a lungul vieții. De asta ne e așa de greu să facem chestii de genul dormitului în camere cu alți douăzeci de oameni sau făcutul dușului la comun, pentru că nu se potrivește cu cine spunem noi că suntem.
Tot el îmi povestea cum fiecare activitate care se desfășoară în afara zonei de confort este o mini-moarte a ego-ului și un pas înspre sinele nostru autentic, cel care nu se identifică cu fițele astea de Dorobanți pe care le avem în cap.
Cred că la asta mă gândeam și eu când ziceam că o să mor pe Camino. Că o să moara Monica aia pe care o știam înainte să plec, că o să mă transform într-un alt om care nu se mai potrivește cu imaginea mea despre mine.
Încă nu știu câte cadavre am lăsat pe Drum, dar poate ar trebui să mă potolesc cu analogiile astea că bunica sigur se cam panichează acum.
Monica Saulea
Fragment din Camino de Santiago. Oameni, lecții și omlete cu brânză
