David Hume și Immanuel Kant au observat că imaginația se situează între percepțiile noastre și înțelegerea noastră, deci nu avem doar proble­ma vitezei cu care comunicăm, ci apare și acest al treilea element, percepția.
„Nu vedem lumea așa cum este, vedem lumea în funcție de instrumentele noastre“, scria Kant, și este momentul să ne gândim: cum vede lumea AI-ul dacă este lipsit cu totul de percepții? Atenție, nu lipsit de date despre mediul înconjurător, ci de percepții, pentru că una este să ai un tabel cu temperaturile de afară din ultimele 24 de ore și cu totul alta să-ți fi fost frig sau cald în ultimele 24 de ore…
Sigur că percepțiile noastre, deși există, sunt limitate, iar instrumentele noastre de înțelegere sunt de așa na­tură încât unele lucruri ne vor fi ușor de perceput și de înțeles, altele vor fi puțin mai dificile, iar altele vor fi imposibile. Ba chiar mai mult, că nici măcar nu le vom vedea, universul din jurul nostru este în bună parte ascuns pentru că am dezvoltat, am păstrat doar percepțiile care ne ofereau un avantaj evolutiv. Vorbind de înțelegere parți­ală în contextul percepțiilor limitate ale oamenilor, despre ce fel de înțelegere mai putem vorbi atunci când percepțiile lipsesc cu totul în cazul AI?
Noi vedem lucrurile pe care le știm deja și nu vedem lucrurile pe care nu le știm. Mintea noastră, imaginația noastră, pusă în fața unei imagini, va separa din ansamblul ei partea despre care știm câte ceva și va completa restul imaginii punând imaginația la treabă. Și atunci, ce „știe“ AI-ul? De completat completează cu toate informațiile cu care l-am învățat, dar ce știe dacă nu are percepții? Oare nu cumva, spre deosebire de noi, completează întregul tablou pe bază de „imaginație“? Sau pe bază de statistică, de fapt. În lipsa percepțiilor AI-ul care analizează imagi­nea unui om care dispare în spatele unui obstacol nu se așteaptă în nici un fel ca el să apară de cealaltă parte a obstacolului pentru că se află o vreme ascuns, dar pro­babil în mișcare, ci doar pentru că, statistic, analizând alte imagini, a observat că după ce omul se „topea“ în acel obstacol, alt om „apărea“ de cealaltă parte. Deci se așteaptă mai degrabă să apară o excrescență, nu să treacă un om prin spațiul nu numai ascuns, ci practic inexistent.
Dăm sens lumii prin reinterpretarea ei cu ajutorul ima­ginației. Când imaginația noastră șchioapătă, perce­pem lumea ca fiind incertă, de aici a apărut gândirea magi­că la om, iar în cazul lipsei ei totale, la AI vorbim de halucinație. Albert Einstein observa că imaginația este mai importantă decât cunoașterea. Cunoașterea poate fi impor­tantă, dar imaginația este și mai importantă. Toată cu­noașterea noastră vine din ceva ce am imaginat ante­rior. Doar că AI-ul halucinează, nu imaginează…
Și încă ceva: oare ar fi suficiente percepțiile AI-ului într-un spațiu virtual, în care, ca într-un joc de tip Quake, să existe o fizică interioară acelui spațiu, pentru a căpăta experiența unui mediu „real“? Da, sunt antrenați așa ro­boții, dar și acel spațiu virtual, deși pare a oferi tot ce este necesar învățării, este la rândul lui digital, lipsit de complexitate. Și prezența unui generator de numere aleatorii care să schimbe elementele din acel spațiu nu înlocuiește complexitatea lumii reale. AI-ul va învăța fix acel spațiu, nu mai mult. Se va mișca din ce în ce mai bine în universul acelui „joc“, cum s-a mai făcut, mai puțin în afara lui, se va mișca într-o lume schematică asemănătoare unei clădiri făcute din sârme, ca o jucărie, nu într-o clădire adevărată. Iar noi, oamenii, nu ne vom afla „fizic“ în acel spațiu virtual, și tocmai de interacțiunea cu noi are nevoie…
Dar dacă nu va învăța spațiul exterior, va învăța să se coordoneze mai bine, ceea ce este, totuși, un mare câștig.

Psihologii folosesc termenul de fizică intuitivă atunci când se referă la modul în care oamenii înțeleg obiectele și modul în care acestea există și se comportă. Intuiția asupra lumii fizice se dezvoltă pe parcursul copilăriei și al adolescenței, dar are și o parte înnăscută. Cum suntem ființe sociale, căpătăm încă din copilărie și capacitatea de a simți și prezice emoțiile, sentimentele, sistemul de valori și scopurile altor oameni. În acest fel dezvoltăm un model mental al lumii înconjurătoare, pe care o cuce­rim treptat pentru a supraviețui. Fizica și biologia, cauza și efectul, comportamentul uman, toate se adună într-o reprezentare a lumii, mai bună sau mai proastă, de la individ la individ. Din această inițială reprezentare a lumii vine parte din inteligența noastră, apoi ea este completată cu o serie de lucruri abstracte.
Reprezentarea lumii astfel obținută este aceea care ne ajută ca, atunci când citim o poveste (și nu numai) să putem simula în mintea noastră realitatea dorită de autor. O realizăm mai mult sau mai puțin identic cu aceea a autorului, dar asta face parte din acea paradigmă în care opera este întreagă de abia atunci când este receptată. Este și motivul pentru care este o adevărată tragedie faptul că azi nu se mai citește, cu scuza că trăim altă epocă, avem la dispoziție alte tehnologii pentru a ne informa și a ne distra, dar mintea noastră nu s-a schimbat peste noapte și capacitatea de a simula lumi inventate de alții sau de noi înșine scade hrănindu-ne doar cu imagini gata mestecate.
Construirea acestor modele mentale se bazează pe capacitatea de a abstractiza și de a face analogii. Abstrac­ti­zarea este capacitatea de a recunoaște cazuri parti­culare ale unor categorii generale. Cum ar fi trecerea patru­ped–cal, de exemplu. Cumva, această capacitate de a abstractiza, de a generaliza, și de a întoarce apoi de la ge­neral la particular gândul nostru stă la baza tuturor conceptelor noastre.
Percepem, categorisim, recu­noaștem, generalizăm, apoi ne reamintim acești pași în sens contrar. Cu erori ine­­rente, cu limitări date de mediul în care ne dezvoltăm, dar ăștia sunt pașii. Unii avem o mai bună capacitate de a abstracti­za, alții una ceva mai redusă. Analogiile pe care le facem, și care trebuie să fie cât mai bune, pentru că la un moment dat au oferit un avantaj evolutiv speciei noastre, se bazează pe capacitatea de a generaliza și de a sesiza apoi cazurile particulare. Băț sau șarpe, de exemplu.
Concepția asupra lumii este o generalizare și o abstracti­­zare plecând de la experiența noastră sau de la expe­riențe trăite de alții. Fără ea, nu ar exista gân­durile noastre, iar fără analogii nu am concepe lumea încon­jurătoare. Pe baza concepției asupra lumii putem prezice ce se va întâmpla într-o anumită situație și, dacă nu se întâmplă așa, ne putem perfecționa această concepție asupra lumii. Ei bine, tocmai acest bun-simț, această capa­­citate de a avea un model al lumii pornind de la abstracti­zare și analogie lipsește cu totul inteligenței arti­ficiale, de asta putem spune că, de fapt, ea nu înțelege nimic, doar descoperă și operează după ce a identificat tipare în modul în care sunt ordonate suite de 1 și 0.

Textul este un fragment din Păcatul originar al inteligenței artificiale, de Vlad T. Popescu, carte apărută la editura Meditative Arts

https://www.meditative.arts.ro/wordpress/wp-content/uploads/2025/12/a-relationship-between-a-humanoid-e1764753439240.jpghttps://www.meditative.arts.ro/wordpress/wp-content/uploads/2025/12/a-relationship-between-a-humanoid-150x150.jpgVlad PopescuEvenimentePrezentare carteDavid Hume și Immanuel Kant au observat că imaginația se situează între percepțiile noastre și înțelegerea noastră, deci nu avem doar proble­ma vitezei cu care comunicăm, ci apare și acest al treilea element, percepția. „Nu vedem lumea așa cum este, vedem lumea în funcție de instrumentele noastre“, scria Kant,...Artele meditației, cărțile meditației