(un bărbat și o femeie, la vârsta când pot avea un copil de 12-14 ani, trec prin parc discutând aprins. Se vor opri în dreptul unei bănci)
MINEL (furios): Nu, nu, nu! Niciodată! N-am de gând să tolerez așa ceva. Nu voi asista, indiferent, la nenorocirea copilului meu! Altceva mai prețios pe lume nu am! El este viața mea și tu, prin încăpățânare și inconștiență, vrei să-i faci praf viitorul!
LENA (gata să plângă): Ce vină am eu?
MINEL: Ai! Toate nenorocirile au pornit de la tine. (Arată un carnet școlar.) Dezastrul din carnetul ăsta de note ți se datorează numai ție. (Răsfoiește carnetul.) Poftim! Poftim! Poftim!… Nenorocire!
LENA: De ce mă găsești vinovată numai pe mine?
MINEL: Tu i-ai adus cartea aia, deși mai avea una! De la cartea aia pe care i-ai procurat-o la vârsta de numai nouă ani, a pornit totul!
LENA: Era ziua lui onomastică.
MINEL: Și?… Și?! Alt cadou nu puteai să-i faci, decât o carte? O o pușcă, un tren, un vapor nu puteai să-i cumperi? O carte!
LENA: Așa m-a sfătuit profesorul lui.
MINEL: Bravo! Halal mamă! Te iei după toți străinii? De ce te-ai ferit de mine?
LENA: Nu m-am ferit.
MINEL: Ba te-ai ferit! (Arată carnetul.) Dacă nu te fereai, nu ajungeam aici! Ai știut că și-a scos legitimația de intrare la biblioteca municipală?…
LENA: Am aflat mai târziu!
MINEL: O mamă, o adevărată mamă, nu află ultima, ce se petrece cu fiul ei! Află prima! Dacă nu-i surprindeam ieșind de la bibliotecă, și nu te puneam să-l urmărești, ai mai fi aflat?
LENA (vinovată): Nu.
MINEL: Bine că recunoști! Atunci, de ce te mai miri că am ajuns aici? Poftim! (Citește). Matematică 10… limba română… 10… fizică… 10… (Din ce în ce mai montat.) Istorie… 10… geografie… 10… Până și la geografie! Asta numai așa, ca să mă fiarbă pe mine! Împotriva mea. Să mă ducă la infarct!
LENA: Nu te mai agita așa… Știi cât ești de bolnav.
MINEL: Dacă fac infarct, tu ești de vină!
LENA (plânge): Nu te mai supăra…
MINEL: Ușor de zis! Dar ăsta! Carnetul. Asta nu-mi dă pace! (Exasperat). Și la desen are 10, domʼle! Copilul ăsta e nebun! Zece peste tot! (Culmea culmilor.) Tu știi că l-am surprins mărturisindu-i lui Dănuț că vrea să se facă profesor?
LENA (bâzâind): Nu creeeeeed…
MINEL: Da, profesor! Ca să știi până unde-a ajuns! Profesor!
LENA: Eu l-am auzit că vrea inginer…
MINEL: Ei, și? Tot un drac! Ce mi-e profesor, ce mi-e inginer. Și eu? Cui îi mai transmit eu experiența mea de-o viață? Cui? Că ți-am spus să nu ne oprim la un singur copil! Dacă am fi avut doi-trei, nu mi-ar fi păsat. Ăsta putea să ne nenorocească! Îmi puneam speranța în ceilalți! Daʼ așa? Ăsta e și bun și rău…
LENA: Poate că se îndreaptă. I-am ascuns toate cărțile.
MINEL: Se apropie vacanța. O să-l iau la mine, la bar. O să-l țin pe lângă mine. O să-i arăt cum se combină băuturile. O să-l învăț cum se câștigă într-o seară, leafa pe o lună a unui amărât de profesor! O să-i arăt cum se bea 50 de vodcă și un pahar cu sifon, și o să-i arăt ce bea un șef de magazin! Și dacă tot n-o să înțeleagă… îmi iau mâna de pe el!
LENA (țipă dramatic): Minel!
MINEL (îndurerat): O să consider că n-am avut copil.
LENA: Cum o să faci una ca asta? E copilul tău!
MINEL (ca în marile familii): Nu-l mai recunosc! Degeaba e copilul meu, dacă n-am cui să-i transmit experiența mea de-o viață! Dacă el nu-i capabil să-nțeleagă demnitatea unui adevărat barman! Dacă nu apreciază o artă! Pentru că este o artă să știi să amesteci nimic cu nimic și să-i oferi clientului o băutură care să-i placă și pe care să-i umfli leafa pe două zile! (Distrus.) Dacă el nu se gândește la mine, n-o să mă mai gândesc nici eu la el! O să-l las să se facă profesor!
LENA (disperată): Mirel! E copilul tău!
MINEL: Da, îl las să se facă profesor! N-o să mă mai intereseze nimic! O să poată lua numai 10, la toate materiile!
LENA: Nu dispera! o să stăm serios de vorbă cu el! Au fost copii și mai răi și s-au îndreptat! E un copil deștept, nu se poate să nu înțeleagă!
MINEL (nu se simte bine): Copilul ăsta o să mă nenorocească! (Își duce mâna la inimă.) Mi-e rău!
LENA: Minele!
MINEL: Până aici mi-a fost! Mor!
LENA: Ce ne lipsește, ca să mori?
MINEL: Mor… Mor omorât de nota 10. Să-i spui asta, ca să știe! Să se simtă vinovat!… Adio!
LENA (plânge): Avem tot ce ne trebuie! De ce să mori? Să moară ăia care n-au după ce bea apă…
MINEL: Iau cu mine o experiență de-o viață! Ce păcat! N-am urmaș!
(Cade pe bancă, Lena se aruncă peste el, plângând.)
LENA: Minele! Minele! Nu trebuie să faci una ca asta! Dacă-l rugam împreună, rămânea și repetent! Știi ce copil ascultător e… Rămânea și repetent…

Dintr-un volum aflat în pregătire la editura Meditative Arts

https://www.meditative.arts.ro/wordpress/wp-content/uploads/2018/02/tp4.jpghttps://www.meditative.arts.ro/wordpress/wp-content/uploads/2018/02/tp4-150x150.jpgVlad PopescuBlog(un bărbat și o femeie, la vârsta când pot avea un copil de 12-14 ani, trec prin parc discutând aprins. Se vor opri în dreptul unei bănci) MINEL (furios): Nu, nu, nu! Niciodată! N-am de gând să tolerez așa ceva. Nu voi asista, indiferent, la nenorocirea copilului meu! Altceva mai...Artele meditației, cărțile meditației